Viaţa pe strada mea

În sfârşit... Iată că pot scrie în sfârşit un post nou. Am stat 30 de minute de când am venit din oraş că nu-mi deschidea pagina cu „new post” la blogger :| Acum pot să scriu, sper să nu mai facă fiţe.

Aşadar... venind azi de la un curs din oraş, stând în autobuz şi uitându-mă pe geamul aburit la străzile oraşului, la oamenii de pe acestea, dar mai ales coborând din autobuz şi ajungând pe strada pe care stau, mi-a venit ideea să scriu aici. Parcă mi-a venit aşa o inspiraţie de moment. Acum s-a mai pierdut datorită netului infect, pe care încă sunt nervos. Să trec totuşi peste, şi să vă povestesc în continuare. Mergând cu autobuzul din centrul oraşului până în cartierul marginal în care stau, am putut vedea pe geam diverse locuri. Intrat în cartierul meu, totul se schimbă faţă de ce e în centru. Dacă stau să mă gândesc mai bine e ceva firesc până la urmă. Lume pe stradă nu prea e. În centru, deşi era ora 8, încă mai vedeai oamenii umblând, şi pe cele mai întunecate şi izolate străzi. În Noua, deşi mai sunt ceva excepţii, e cam pustiu. Continuând să merg spre sfârşitul traseului autobuzului, devine chiar înspăimântător de pustiu. Nici ţipenie de om nu mai vezi.

Acum trecând la partea mai melancolică, care m-a făcut de fapt să postez aici în seara asta... Când am coborât din autobuz, parcă m-a lovit. Am coborât cu o staţie după locul unde mă dau jos de obicei, în ideea că era ceva mai multă lumină, să nu umblu de unul singur pe străzile pline de noroi pe care vin de la şcoală, care dacă sunt iluminate, sunt de către un stâlp care dacă-i dai un şut moare. Aşadar, am coborât unde coboram pe vremuri, în „zilele bune” cum îmi place să le zic. Ajung din autobuz pe strada pe care stau de mai bine de 6 ani de zile. O stradă pietruită, care se cere a fi asfaltată, şi se vrea a fi asfaltată de tot atâţia ani. Acum, ea e formată din şanţuri, cratere, bălţi imense şi noroi ca să fiu scurt. Acum 3-4 luni într-o zi înnorată au venit ş-au săpat, au nivelat, au pietruit strada, pentru a fi gata de asfaltare. Asfaltare care logic, nu a mai venit, şi stau să mă gândesc dacă se va face vreodată... Între timp au pus şi borduri, dar şi acelea s-au oprit brusc în faţa curţii mele. Au pus borduri doar până la mine. Să nu mai zic că acea „nivelare” a avut efectul invers celui pentru care era făcută. Acum strada arată de 3 ori mai rău ca înainte, şi în plus, a apărut la câţiva metrii de poarta mea o baltă, care când plouă se face cam de 20x10m. Imensă. Cu maşina n-ai cum s-o ocoleşti. Revenind, când am coborât din autobuz, era ora 8, 8 fără ceva. Parcurg drumul de 100-200m până la poarta curţii mele, drum pe care am întâlnit un grup de 15-20 de muncitori care săpaseră şanţuri toată ziua pe străzile paralele şi perpendiculare. Era ceaţă. De altfel toată ziua a fost ceaţă. Acum însă era o ceaţă foarte joasă, şi mai densă ca deobicei. Mă uitam la un bec de la un stâlp de iluminat din depărtare, care abea se întrezărea prin acea ceaţă. Îmi aduc aminte aşa... ce frumos era acum 2, 3, 4 ani, poate chiar şi anul trecut, pe stradă la mine. Ea în sine tot neasfaltată şi prăfuită era, dar amintirile de atunci îmi produc o tristeşe profundă. Având doi prieteni foarte buni în vecini, obişnuiam să ieşim aproape zilnic cu mingea afară, şi jucam tot ce se putea juca în 3 cu o minge de fotbal pe stradă. Unde mai sunt acum vremurile acelea? Aşa de fain era... După o zi plină, să ieşi cu prietenii seara la un fotbal, să stai de vorbă cu ei, să râzi cu ei măcar o oră, dacă nu mai mult. Iarna era şi mai special. Pentru mine prin octombrie, când se făcea mai frig, aşa cum e şi zilele astea, începea perioada cea mai faină a anului. Era vremea de ieşit afară seara, pe întuneric, la lumina acelui stâlp de care vă ziceam. În multe zile era şi ceaţă, dar vremea în sine era exact aceea de azi. Frigul apăsător, dar pe care nu-l mai simţeai în momentul în care te jucai cu prietenii tăi cei mai buni, te făcea într-adevăr fericit. Aerul acela curat, de munte, de pădure... Era prea frumos. Parcă visam. Când mai şi ningea, deşi în ultimii doi-trei ani n-a mai nins ca lumea mai deloc, era paradis. Ne aruncam în zăpadă după minge, ne mai bulgăream... ce nu făceam?! „Unde-s vremurile alea?” S-au dus. Da, s-au dus. Uşor, uşor, ieşirile astea au devenit tot mai rare. Pe prieteni îi văd tot mai rar. Nu mai vorbim prea des, poate doar pe internetul vieţii. Mă gândesc că poate ne-am maturizat, de aceea poate ne-am îndepărtat unul de altul mai mult. O fi adevărat, ne vedem mai mult de viaţa noastră individual, dar nu cred că trebuie să fie aşa. Fără prieteni nu eşti nimic. Astă-vară, când au venit cu săpăturile şi „au stricat” strada, s-a pus capac definitiv perioadei de care vă povesteam. De atunci nu am mai ieşit deloc pe stradă la fotbal. S-a dus sentimentul acela extraordinar de libertate, de împlinire, de bucurie când eşti cu prietenii, şi dorinţa de a sta cât mai mult cu ei. S-au dus orele de fotbal, orele de stat de vorbă sub acel stâlp când oboseam sau ne plictiseam de minge. S-au dus orele din zi în care mă gândeam la „ce o să facem diseară”. Deja aceste lucruri ţin de trecut. „De ce?” Un răspuns clar nu pot să dau. Poate că aşa e în viaţă, totul are un sfârşit...

Păcat. A fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. Sper că şi voi, cei ce vă regăsiţi printre rândurile astea să o vedeţi la fel. Totuşi, au rămas amintiri. E un lucru deosebit şi să-ţi aduci aminte de momente de acest gen. Amintiri care azi, mi-au venit în minte când păşeam agale spre casă, fiind cu gândul la total altceva. Atmosfera, aerul, acea ceaţă densă, pur şi simplu strada mi-a adus aminte de ceva frumos.

Poate-i un semnal de alarmă. Poate trebuie să reluăm cumva obiceiurile astea. Să fim din nou ca o familie, ca nişte prieteni adevăraţi... Suntem tot mai reci unul cu altul, şi chiar nu înţeleg de unde acest lucru. Eu unul sper din tot sufletul să vă am aproape în continuare, şi vă mulţumesc pentru aceste momente unice pe care le-am petrecut împreună. Apropo de asta, vă invit pe această cale pe amândoi duminică la meci, măcar ne mai vedem şi noi mai des. Ţineţi aproape!

Remember the days...